Casa României din capătul satului

Publicat de Redacția de știri  /   Martie 26, 2013 - 9:50 am  /   Publicat în Editorial  /   2 Comentarii

N-a fost nimic interesant la Paris, la Salonul Cărţilor. Nimic. Pavilionul României – invitată specială a târgului – reprezenta o căsuţă oltenească sub un viguros copac din îmbinări roşii şi frunze din dantelă, undeva în capătul satului global, dacă e să păstrăm analogia agreată de ICR.

Exact la fel de periferică a fost şi abordarea culturii naţionale de către marele “exportator” de cultură (re)gândit de Andrei Marga. Majoritatea cărţilor expuse la standul nostru erau în limba română, aranjate de-a valma fără nicio regulă pe care s-o poţi ghici, de la albume glossy cu imagini din România şi cu oameni îmbrăcaţi în portul popular, până la istorii ale românilor, în ediţii cartonate “cronografice” ale academicienilor trecuţi, evident şi ele în limba română, toate au suscitat, vă puteţi imagina, un interes deosebit din partea cititorilor străini.

Am mai ţinut un răftuleţ central al ceea ce trebuia să fie curtea casei tradiţionale româneşti de la Paris, dicţionarelor mici şi mari, de buzunar sau pentru lingvişti, unele chiar “pentru a învăţa franceza rapid”, din nou targetate précis către publicul francez. În “fundul” curţii se aflau cărţile Hertei Muller – adoptată obsesiv de România, dar după ce a primit premiul Nobel în 2009, de data asta câteva erau în limba franceză, cărţile lui Lucian Boia, prea multe în limba română la un loc cu romanele şi thrillerele lui Bogdan Teodorescu îmbrăcate în coperţi de prost gust, întreaga serie de autor, de la Spada la 54/54, Dacic Parc şi Băieţi aproape buni, apoi cărţile „regelui”, toate albumele marketate de Principele Radu.

ICR-ul a motivat că dispunerea cărţilor în standuri a fost o decizie a FNAC (Fédération Nationale d’Achats des Cadres) în funcţie de raţiuni comerciale neştiute de organizatorul român. Aşa o fi fost… Pe de altă parte, printre editorii români prezenţi, se zvonea că francezii care comandaseră nişte titluri anume din România nu erau serviţi, cărţile cerute fiind stivuite undeva în spatele Casei, pentru că “nu aveau loc la stand”.

Că veni vorba de Principe: vizita lui la pavilionul românesc a trecut aproape neobservată. A vorbit în câteva minuţele, pardon, şi-a citit de pe o foaie, un discurs încropit în limba fraceză, despre România “o insulă a latinităţii într-un ocean slav”. Un discurs fără pasiune şi fără niciun Dumnezeu, doar o simplă prezenţă pe un desfăşurător, care te făcea să priveşti suspicios ceasul de la mână: credeam că ora s-a dat doar 60 de minute înapoi, nu până în secolul al XIX-lea!

Da, asta a fost senzaţia dureroasă a întregului spectacol cultural românesc. O nejustificată teamă de a ieşi din curtea noastră, de a intra cu capul sus în Europa culturală cu care pretindem că ne înrudim. Un acut sentiment memorandist, cum spuneam şi acum două secole: existenţa unui popor nu se discută, se afirmă. Cam acolo ne-am plasat şi în 2013. Au fost atât de multe discuţii endemice, atât de mulţi autori trecuţi de a treia tinereţe chitiţi să afirme şi să reafirme, graţie unor setări din anii 70, că România e o ţară, ştiţi voi, aici undeva între Rusia şi Ungaria, la două ore de zbor cu avionul de Paris.

Singurii care au produs public consistent francez şi nu obosita diasporă românească venită de fapt la discuţii de “catching up” pe veranda românească, bârfe politice şi atacuri la scriitorii care au refuzat să participe, au fost Norman Manea şi eternul Dracula.

Norman Manea a adunat un amfiteatrul curios să afle detaliile prieteniei sale cu Philip Roth, a vorbit cald şi cu umor bătrânesc despre inima lui de român şi loialitatea lui faţă de limba română care e “mobilă, bogată şi îţi permite să te joci”, despre America exilului său un “hotel impersonal” pentru emigranţi din întreaga lume. L-am aplaudat pe Norman Manea din toată inima, laolaltă cu restul, pentru că mi-a dat ceea ce nu s-a găsit deloc în proiectul ICR: mândrie.

2 Comentarii

  1. Ruxandra Hurezean 26 Martie 2013 2:53 pm

    Bravo, Bianca, te felicit pentru sinceritate si spirit jurnalistic!

  2. Steinar Lone 28 Martie 2013 7:32 pm

    Multe se poate reproșa prezentării României, dar dat faptul că punctul de plecare era o schimbare la vîrf la ICR aproape în ultimul moment, nu a mers atît de rău. Am asistat toate cele patru zile deschise pentru public, ca traducător din limba română, am asistat la cîteva discuții, și am văzut și alte standuri mai mult sau mai puțin profesionale. De pildă, și la standul orașului Barcelona cărțile prezentate erau sau în franceză, sau în spaniolă (castiliană), sau în catalană, într-un amestec de limbă, dar orînduite pe temă și autor. Iar selecția cărților la standul român era și în funcție de traduceri franceze recente, tot cu scriitori contemporani ca Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Bogdan Suceava, Radu Aldulescu, Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Florina Iliș, Gabriela Adameșteanu, Norman Manea. Iar un clasic de pildă Camil Petrescu era mai ascuns. În plus, mulți au venit deja pregătiți cu liste – am asistat cîtorva să găsească cărțile cu pricina. Pe de o alta parte, multe dintre discuțiile erau pe teme semi-staliniste, mai toate sufereau de o acustică mizerabilă. Interviurile cu autorii au fost mai bune. Iar impresia mea este că moderatorii francezi erau mai interesați de politică și epoca comunistă decît literatură. Oricum, nu se poate nega că o mare parte din literatura contemporană are ca tema tot epoca comunistă. Deci: Memoria.

Scrie un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

*


*

Copyright © 2012 Redacția de Știri.