Cărţi!

Publicat de Redacția de știri  /   Martie 21, 2013 - 9:38 am  /   Publicat în Editorial  /   3 Comentarii

Acest text nu este o pledoarie, poate o măruntă constatare. Şi o mare deconspirare.

Am învăţat să citesc cursiv pe la vreo 5 ani jumate, ca majoritatea copiilor cu părinţi atenţi din vremea aia. În clasa I, la română, citeam poveşti de Petre Ispirescu, în ultima bancă. Era frustrant. Aşa am devenit tocilară.

(Primul text complet pe care l-am citit a fost de pe fruntea unui cățel de cauciuc pe care scria UTA :) Eu am citit ATU. Aşa i-a rămas numele: ATU UTA. Îl am şi acum, acasă, într-o vitrină).

Printre cărţile care mi-au aruncat în aer sistemul au fost “Cuore Inimă de Copil”, “Culoarea Curcubeului 1977″ şi “Viaţa la Curtea Regelui Ludovic al IVXxxlea”. Aşa citeam la mine în cap, cscs-lea.. apoi, în liceu, am luat la întâmplare o carte, mi-a plăcut titlul: “Un veac de singurătate”. Se potrivea cu starea mea de blackeriţă sau ceva, ce eram atunci. Am citit-o, sau mai bine zis stors-o, în trei zile. M-a copleşit. Nu aveam google pe atunci (sau daca aveam, nu ştiam, că eram la info). Orişicât, privind de acum în urmă, e relaxant: i-am ţinut o teză de o oră profei mele de română de la Info despre de ce “Un veac de singurătate” ar fi trebuit să ia Nobelul pentru literatură.

Doamna a fost simpatică, m-a lăsat să epuizez furia şi apoi mi-a zis sec: a luat Nobelu tău în 82. Ucigător. Cu un an înainte să mă nasc.

După “Un veac” a fost “Dune”. Pe care o citeam de sub bancă, drogată, disperată să ştiu cât te apasă conştiinţa că oamenii vor să te transforme în Dumnezeu. Şi cât doare să vezi moarte în numele tău. Noroc că nu era realitate, ci ficţiune. Sau.

După “Dune”, a fost o mare pauză. Mi-a plăcut în mod deosebit un roman românesc cvasi-necunoscut, scris de Petre Bellu. Călinescu i-a acordat generos vreo 3 rânduri în Istoria…: plict. Mie mi-a plăcut. “Apărarea are cuvântul” se numeşte.

Am mâncat “Maestrul şi Margareta”. Sau Margarita. Am mâncat “Cruciada Copiilor” şi “Teodosie cel Mic”, “cartea Alcool”. (“cum mi-am petrecut vacanţa de vară” nu mi-a plăcut, eram gravidă, apăsată de Lord of flies, am argumente :) ) ) Am mâncat, fără să pot localiza timpul Nikos Kazantzakis, Nichita Stănescu, Neruda, KJ Holsti, multă-multă literatură de detenţie, benzi desenate de la Marvel la Gine/Lombard. Rustem, teatru sătesc, “Habarnam în oraşul Soarelui” și munți de basme.

M-a salvat, la vremea lui, “Jurnalul Fericirii”. Clişeu, da, ştiu, încercaţi voi să rămâneţi întregi fără el, în timpuri de mare disperare.

Am vomitat de groază, dar nu la 1984-le lui Orwell, ci la Adriana Georgescu, “La început a fost sfârşitul”. Şi am început din nou.

În ultima vreme, nu mai merge “mâncatul” cărţilor. Se aşază greu. N-am gustat, de exemplu, Houellebeq sau Saramago. E chestie de gust. Merge sau nu pe gât. N-a mers. Vina mea.

Mi-am descoperit, în schimb, apetitul ciudat pentru Hermes Trismegist, Giordano Bruno, Llul şi Marsilio Ficino. Şi recunosc curat că m-am antrenat să-i citesc doar ca să înţeleg o iotă mai mult din “Tozgrec”, magnificul roman neterminat al celui mai cool intelectual român din ultimii 20 şi ceva de ani: Ioan Petru Culianu.

E nasol să scrii despre cărţile tale: e ca şi cum… ai da toate cărțile pe față, că anunţi public cine eşti, ce crezi, ce potenţial ai, etc. E foarte relaxant. În sinceritatea absolută există întotdeauna potenţialul de “Lebădă Neagră”, cum zice Nassim Taleb.

Ce voiam să spun e că am învăţat din cărţi mai mult de jumate din cine sunt. Şi cine pot fi. Şi ce pot face. Am învăţat despre adevăr şi fericire. Am testat. Am murit şi am înviat şi la final Margarita s-a rugat ca şi mie să-mi fie linişte.

Cărţi. Am suferit, am leşinat şi am înviat lângă eroul lui Ion Mureşan. A fost o onoare :)

Cărţi. Am învăţat din Tao Teching mai mult despre libertate şi politică decât aş fi făcut-o în 10 ani de practică. M-au eliberat şi mi-au dat aripi. Şi le iubesc pentru asta. Cărţile merită să fie iubite mai mult decât oricare alte obiecte: deţin vise.

Vă daţi seama cum e din postura asta să mergi la Salon du Livre de la Paris? Frack Zara şi luivitO, toată ciocolata din lume, pantofii, politicienii, declarațiile, mizeriile, ghișeele, asfalturile. Iubiți cărți.

Asta o să încercăm să vă transmitem, live și cu suflet, eu și colega mea Bianca Felseghi, de la Salonul de Carte de la Paris, sâmbătă și duminică.

Cărți!

 

3 Comentarii

  1. cosmina 21 Martie 2013 5:35 pm

    Este absolut magnific articolul! Felicitari !

  2. Adriana 22 Martie 2013 9:49 am

    Foarte frumos articol ! Se vede, de altfel, ca este scris de cineva care a citit foooaaarte mult si este indragostit de ceva pe cale de disparitie : “cititul”. Acel “citit” indiferent unde si cand : pe sub pupitru la scoala, la lumina unei veieuze mici de teama parintilor ingrijorati de diminuarea somnului copilului, la masa cand nu prea realizezi ce mananci. Acel :citit” care te izoleaza, efectiv, de contemporanul imediat ,nu totdeauna foarte placut!
    Inteleg ca esti nascuta in 1983 !? Eu, ca mai batrana, mult mai batrana, nu pot decat sa ma bucur ca mai exista si asa “copii”
    Iti meriti cu prisosinta “tortul de ciocolata” : Salonul de Carte de la Paris !
    Bucura-te cat mai mult de el! :-)

  3. ioana 23 Martie 2013 6:52 pm

    de cite ori ai citit dune? eu am pierdut sirul si de fiecare data imi place la fel ca prima oara, cind am citit-o cu pauze pentru ca n-am avut bani sa-mi cumpar toate volumele deodata…

Scrie un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

*


*

Copyright © 2012 Redacția de Știri.